De-griefing file: Zhao vs. von Trier

Prefață: Amicul e-pistolar sunt eu. Gazda.

Autorul textului este el. Ca să aflați trebuie să ajungeți la capăt. Mă rog, se poate și cu scroll. Eu n-aș face asta dac-aș fi în locul vostru. 

„Primesc de la un bun amic epistolar, de pe vremea blogspot-ului încoa` (Jeebus...), un link*** cu o cronică despre Hamnet, cum că ar risca să dea in «grief porn». I-am trântit: «Ia să mă scutească. von Trier e porno.» [pentru fluiditate îi vom spune mai departe doar Trier, n.m., as in amicul e-pistolar] 

 

Și m-au luat gândurili despre fete și băieți regizori. Trier vs Zhao.  

 

Trier se revendică obraznic din Tarkovski. Zhao nu trebuie să se revendice. Ea e și cel din urmă, și Malick.  

 

Trier este un sadic. Și/sau sadomasochist, așa-i treaba cu depresivii, știu bine asta. 

 

Zhao e lumină, chiar și în întuneric (da, știu că am emis o propoziție de olimpiadă de-a șasea, faza pe sector :)))  

 

Trier este un misogin. Zhao e femeie.   

 

Sau poate că Trier e farsorul suprem și acolo e farmecul?   

 

The trickster, ca să folosesc un termen șecspirian. Naiba știe, dar eu nu mai vreau să știu.  

 

A nu i se nega opera. Dar de ce își torturează toate femeile? Cum de nu există pic de căldură în Trier?  

 

Sigur, e un tehnician nihilist, sigur, a «citit» Uelbec. Dar ce a rămas? 

 

Cum adică, Hamnet e «grief porn»?  

 

Alo, Lars, ai distrus vreo cinci femei, Emily Nicole BJORK Kirsten Charlotte, ca să ce? Adică știu ca să ce, dar e urât. Masturbare. Cum face un alt semiînchipuit oarecum respectabil (care se revendică de la Kubrick, râde ăla și cu rectul). Pe numele său Gaspar Noe, în infamul film premiat la Cannes. Un cadru din clubul Rectum, în care însuși regizorul ți-o arată, ca să zic așa. Și se simte bine, se vede că îi place. Ți-o dă pe la ochi. Gotta give it to him, măcar e mai sincer decât Trier, ăla a trebuit să se folosească de dublura lui Dafoe să-i dăngănească slowmo. Noe distruge o femeie și sfidează spectatorul. 

 

A, Zhao. Ce Yin și Yang între cei doi golani de mai sus și această prezență calmă! 

 

Vreți Oglinda? Din care Trier a preluat nește chestii în Antichrist, un film răvășitor pe alocuri, recunosc. Ei, oglinda și empatia sunt la Zhao. Și nu doar în Hamnet. Îndârjirea acestui aparent coios (LvT) împotriva a... nimic, versus contemplare. Nu-s ipocrit, nu neg utilitatea niciuneia dintre cele două abordări. Dar Zhao e un altfel de observator. Nu 'geaba a făcut Nomadland. 

 

Nu mai zic de cât de fain se aștern mugurii pieselor lui WS în poveste, pe lângă tragedia centrală. Cum se nasc cele trei vrăjitoare din Macbeth, de exemplu. Firesc, dintr-o joacă. Foarte interesant și încântător. Trebuie să citesc această carte-reconstrucție fictivă. Cuvintele filmului sunt un extaz pe urechiușa mea. Dada, cuvintele. 

 

Revin la «grief porn”. Nu cumva ne-am blazat atât de tare, încât, culmea ironiei, ni se pare că o emoție pură e prea mult, nici măcar nu o mai recunoaștem pentru ceea ce e? Adică nu pricep, ce ar trebui să facă Hamnet? Cum de a devenit, deodată, prea siropos? 

 

În fine. Pe lângă urlet, de la Hamnet am rămas cu o naștere a creației. Chinurile nașterii creației. E simplu - și mai complicat decât aparentul complex Antichrist. 

 

Eu în purgatoriul lui Trier nu vreau să mă întorc, îmi face rău atâta ură de oameni și de sine acum. O fi vârsta, nu știu, m-oi fi înmuiat, oi mai fi trăit. Dar prefer durerea mai zen. Mă bucur că BJORK a supraviețuit ordaliei lui Trier. Și celelalte. Pentru că sunt femei. Queens, people! Stați jos. 

 

Jessie a supraviețuit altfel. 

 

Pentru că a avut o femeie alături, care știe. 

 

N-am titlu, să se ocupe amicul.” (repet: amicul sunt eu și am găsit un titlu, n.m.)

semnat: Alexedi

Postfață: Observ că semnatarul acestui text (a cărui lectură implică o doză de maturitate) are destule sgp-uri pe blog încât să îi aloc un sertar cu o etichetă numai a lui.

*** Linkul care stă la originea acestui text în caz că e cineva interesat 

Dougie

În finalul episodului 11 din Twin Peaks: The Return, frații Mitchum (care inițial voiau să-l curețe) îl invită pe Dougie la restaurant pentru a celebra neașteptata lor prietenie. Un pianist, Angelo Badalamenti în persoană, purtând o perucă în stil Burt Bacharach, interpretează splendid la pian  „Heartbreaking”, în timp ce mesenii se cinstesc cu șampanie și savurează faimoasa cherry pie. 

La un moment dat, Dougie (un proxy pentru Dale Cooper, aterizat printre oameni după un stagiu de 25 de ani în Black Lodge și aflat în etapa în care trebuie să învețe absolut tot ce presupune a fi o ființă umană) îl observă pe pianist și își îndreaptă întreaga atenție către el și către muzică (trebuie spus că una dintre calitățile minunate ale acestui personaj-concept este capacitatea sau poate limita sa de a se concentra exclusiv pe un singur lucru cu scopul de a-i decripta/percepe sensul - pare stăpânit de un fel de fixație exploratorie). Odată cu acest shift de atenție, toată scena se transformă imperceptibil, se oprește și capătă o altă greutate. 

Pornind de la acest click între protagonist și muzică, serialului îi sunt imprimate o emoție și o senzație de lume complexă și completă, cu care, în ciuda excentricităților sale, ne simțim deja familiarizați și de care, inevitabil, ne va fi dor după ce ajunge la inevitabilul finiș. Mie mi se pare că aici este un microclimax secret al sezonului 3 (secret fiindcă e abil mascat), momentul precis în care emerge sentimentul de comunitate. Acesta era deja prefigurat la capătul altui episod (5), diferența fiind că acolo doar noi auzim muzica („Windswept”, altă piesă instrumentală răvășitor de melancolică). Doar că, printr-o tehnică imersiv-hipnotică, Lynch ne induce senzația că melodia aceea este auzită și de Dougie.

Traiectoria lui Dougie Jones (în întregul ei) e fascinantă tocmai pentru că el este „gradul zero” al umanității, un personaj care funcționează pur ecolalic. El nu emite sens, el doar îl reflectă pe al celorlalți, exact cum Paul de Man* spunea că limbajul nu arată lumea, ci se rotește în jurul propriilor sale figuri de stil. Dacă dezvoltăm ideea asta, Dougie este marea aporie a sezonului 3 din Twin Peaks.

În mai toată opera sa, Paul de Man analiza modul în care textele se autosubminează. În interacțiunile sale sociale Dougie exact asta face. Când stă de vorbă cu cineva sau o persoană îi spune ceva, el repetă (în general) ultimele cuvinte. În mod normal, asta ar trebui să ducă la un blocaj comunicațional. Dar, în mod miraculos (sau mecanic), interlocutorii săi își proiectează propriile dorințe și sensuri asupra lui. Dougie este o prosopopee care îi face pe ceilalți să devină proprii lor interpreți. El nu e un om, ci un mecanism retoric.

Alt efect: În Las Vegas, în cazino, nimeni nu vede/observă că Dougie e o legumă cosmică, dar tocmai această inabilitate le permite să-l perceapă drept genial, norocos sau pur și simplu providențial. Paul de Man ar spune că insight-ul (intuiția lor că Dougie e special) e condiționat de orbirea lor (incapacitatea de a vedea că el nu are nicio intenție). Câștigurile lui Dougie la păcănelele „Hellooo-ooo!” este metafora perfectă pentru modul în care funcționează semnele în lume: noroc chior și repetiție mecanică.

În secvența discutată la începutul acestui post, Dougie în fața pianistului (Badalamenti/Bacharach) este momentul în care deconstrucția întâlnește sublimul. Dougie nu are conștiință morală. El are doar senzații. Pentru de Man, esteticul este periculos întrucât pare să ofere un sens acolo unde nu este decât formă. Dougie, care mănâncă tarta de cireșe și ascultă transfigurat pianul, este esteticul pur: nu există un „de ce”, există doar vibrația momentului.

Dacă l-aș opune pe Dougie Jones lui Carol Sturka din Pluribus contrastul ar fi violent. Carol se agață de eul ei cinic, de individualitatea ei uberizată, luptându-se cu virusul. Dougie, în schimb, ar fi un fel de infectat benevol(ent) avant la lettre. El a pierdut (sau încă nu a redobândit) tot ce înseamnă ego, dar spre deosebire de membrii Stupului, el nu face parte dintr-o colectivitate opresivă, ci apare ca o insulă de absență care îi vindecă pe cei din jur. Dougie este un reprezentant al acelui proces de deconstrucție care, în loc să dărâme edificiul, îl face să strălucească scoțându-i în evidență structura altfel invizibilă. 

În Twin Peaks: The Return, ideea serialului în interiorul serialului capătă o dimensiune suplimentară. Cutia de sticlă din primul episod în care un tânăr veghează o proiecție misterioasă, funcționează ca un ecran, o metaforă a actului vizionării. Această metaforă sugerează că noi, ca spectatori, asistăm la proiecția unui „adevăr” (Lynch i-ar spune idee) care poate deveni, la un moment dat, o realitate violentă și imprevizibilă. Acest simbolism se aliniază perfect cu ideea demaniană a alegoriei ca ruptură: ecranul nu ne apropie de un adevăr, ci ne arată tocmai distanța față de el. Realitatea din spatele ecranului rămâne, în cele din urmă, inaccesibilă.

Nevăzuții (1): Dino Giuffrè

Un fel de preambul

Vor fi cu totul 10 episoade. Sau poate 12. Dacă mă organizez ca lumea. 

Am mai scris p-aici și pe fb: sunt o grămadă de filme în care important este (și) ce se întâmplă sau se vede dincolo de creștetul sau în spatele personajelor principale, în plan secund. Și chiar mai departe, în planul cel mai îndepărtat, aparent amorf. Acolo viețuiesc, asemeni lichenilor pe trunchiuri de copaci, nevăzuții. Nu, nu sunt personaje de umplutură, ci - dac-ar fi să le numesc cumva - micropersonaje-cheie. Sau cheiță, dacă vreți. 

Cu ajutorul lor traversăm, alături de protagoniștii pe care îi însoțesc discret, fulgurant, dincolo de pojghița banalului, o etapă decisivă din viețile acestora, rolul lor fiind acela de a deschide uși. Facilitatori de destin le-aș (mai) spune. Sau revelatori, pentru că le fel ca substanța care ajuta pe vremuri la developarea unui film foto, prezența lor sau intervenția lor, de cele mai multe ori bruscă sau neașteptată, reconfigurează contururile unei realități altfel insesizabile.

Am fost mereu fascinat de astfel de personaje. În film și-n viața de lângă mine. De-asta le și dedic ciclul care începe acum cu Dino Giuffrè.

Dino cine? 

Dino ce?

Dino Giuffrè. (e cu accent, rimează chiar)

L-ați remarcat (sau mi-ar fi plăcut să-l fi) în Le conseguenze dell'amore, un early Sorrentino care-și conservă prospețimea originară chiar și după mai bine de 20 de ani de la apariție (2004). La ora actuală, spectatorii familiarizați cu filmografia lui Paolo Sorrentino îi vor recunoaște în acest film amprenta estetică și îi vor aprecia inventivitatea (în pierdere de turație între timp). Geneza acestei amprente se începe cu L'amore non ha confini, un scurtmetraj din 1998, continuă cu L'uomo in più, debutul în lungmetraj care l-a consacrat în Italia și se catalizează în Le conseguenze dell'amore. Este filmul care-i sintetizează cel mai bine poetica de început și care ne permite să-i apreciem pe deplin fantastica abilitate de a disimula, de a ascunde cărțile, pentru a le dezvălui apoi în toată simplitatea lor.

Dacă încercăm o încadrare în gen ce este, de fapt, Le conseguenze dell'amore, dacă nu un thriller noir italian centrat pe rutina unui fost contabil, ajuns pe mâna mafiei și obligat să spele bani murdari în Elveția? Ei bine, îndărătul acestei descrieri, precisă și totuși seacă, nu sunt mulți (sau nu erau) în stare să intuiască ce urmează. Nu ar fi mizat - la acel moment - pe opțiunea lui Sorrentino de a duce noir-ul pe un teritoriu profund uman.

Titta di Girolamo (Toni Servillo - la acel moment și el o cvasirevelație pentru cinematografia italiană) este, pe lângă un contabil care „a fost cineva la bursă”, un fost soț, un fost tată, un fost frate, un fost prieten, un fost cetățean italian. Pe scurt, este un fost om. Își petrece existența într-un hotel din Ticino, între o partidă de cărți cu fostul proprietar și o doză de heroină administrată în fiecare miercuri dimineață. Supliment de viață.

Despărțit de soție de zece ani, cu trei copii care îl reneagă, viața lui Titta este marcată de ritualuri metodice, între care și primirea unei valize cu bani de spălat, din mâinile unei fulgurante femme fatale (Sorentino o folosește decorativ). Relațiile sale umane sunt precare, așa cum o dovedește și întâlnirea cu fratele său. Lumea sa este rece, aseptică.

Dar Titta nu este complet lipsit de emoții. Le are & le simte, dar par a fi captive într-un spațiu safe, etanș. Într-un fel, condiția sa este similară cu a protagonistului din romanul lui Buzzati: amândoi încearcă să dea un sens vieții lor inutile (cu outcome-uri discutabile).

Regia lui Sorrentino ne însoțește în acest proces de trezire, prin mișcări de cameră și alegeri de montaj a căror dinamică își modifică ascendent tempoul odată cu evoluția protagonistului. 

Episodul care declanșează revenirea la viață este întâlnirea cu fratele său, apărut intempestiv în hotel. Există o încadratură care, singură, constituie primul și cel mai important punct de igniție pentru combustia interioară: „Îți amintești de Dino Giuffrè, vecinul nostru?", îl întreabă fratele său (Adriano Giannini). Imediat camera se năpustește asupra feței lui Titta, însoțită de un scurt interludiu muzical neobișnuit de liric față de acordurile relativ austere de până atunci.

Viteza travelling-ului și lirismul neobișnuit al muzicii sugerează breaking point-ul. 

„Normal că-mi aduc aminte, e cel mai bun prieten al meu”, răspunde Titta după momentul de recul. „Și te vezi cu el”, se insistă din partea cealaltă. „Nu, nu l-am mai văzut de 20 de ani”, vine răspunsul. „Păi e cam aiurea să spui că e cel mai bun prieten al tău și cu toate astea nu l-ai văzut de 20 de ani. Să înțeleg că e prietenul tău imaginar, îi spui lucruri în mintea ta, cum fac copiii, ceva de genul ăsta, nu?” Șuvoiul de ironie revărsat dinspre fratele său îl lovește mai puternic decât lasă a se vedea, iar faptul că află abia acum lucruri despre prietenul său (a ajuns electrician și repară linii de înaltă tensiune în munți) îl scoate din amorțeală. Vasăzică, ori de câte ori se ivește vreo avarie, Dino Giuffrè este acolo să repună lucrurile în ordine. El este omul ce reface acele conexiuni indispensabile. Dar conexiunea lui cu viața unde e?, pare că i se citește pe poker face-ul afișat până acum. Iată că era nevoie de intervenția lui Dino Giuffrè pentru a o repara.

Este, așa cum ziceam, începutul unui proces ireversibil: amintirea celui pe care-l consideră cel bun prieten al său, un om care nu se vede, dar a cărui muncă este esențială (deși frate-su o expediază în categoria shitty jobs) îi provoacă o senzație de nedescifrat. Cu o mină recompusă îi dă replica: „Întotdeauna ai fost un tip superficial, un copil”. Izbucnirea ulterioară a barmaniței din hotel, față de care Di Girolamo nu este indiferent, dar pe care o tot ignorase, completează tabloul. Din acel moment de șoc, Titta iese conștient de faptul că trebuie să accepte și să își asume consecințele trezirii. Răscumpărarea morală se traduce curând într-o conștientizare deplină a propriilor acțiuni, dublată de revolta izvorâtă din rugina anilor de complicitate cu mafia.

Situația sa se precipită (din evoluția poate grăbită și uneori în salturi a scenariului se simte o deconectare între prima parte, care frizează perfecțiunea, și ultima, ceva mai inegală), iar direcția indică no way out. 

Dar nu mai contează: după ce a trăit ca un laș, Di Girolamo reușește măcar să iasă din încercuire ca un om, îndreptându-și gândurile din final exact către Dino Giuffrè, cel mai autentic reper uman al vieții sale. 

Ultimele cadre, cu Dino Giuffrè. suit pe un stâlp profilat pe fundalul munților încărcați de zăpadă, oferă acea senzație de căldură interioară pe care Titta și-a tot înăbușit-o: în acel decor hibernal și vântos, pe aripa unui stâlp de înaltă tensiune, Dino Giuffrè se oprește o clipă din treabă și, cuprins de tristețe, se gândește că el, Titta di Girolamo, este prietenul lui cel mai bun.

Umanitatea este la locul ei. La datorie, îmi vine a zice. 

"Four is what...?" (135) [What Happened Was.../1994]

Director: Tom Noonan (1994)

Crème de la crème ('25 cu '24): Coliziune între regnuri

Am rămas aici, vă amintiți?

Eureka, Lisndro Alonso, numero uno pe 2023. 

Prima veste: nu va fi singura pasăre din ecosistem. 

A doua veste (și ultima): dăm peste una chiar aici, la început, deși propriu-zis e un sfârșit (se leagă de locul 25). 

Și ce vom mai găsi noi în crème de la crème, vă puteți întreba. Destule, aș răspunde eu. La început am zis că vor fi cel mult 15 - 17 bucăți. Am mai reflectat, am mai căutat și am găsit finalmente 25 (chiar un pic peste).

Dar de ce nu (vă) întrebați pe dos: ce nu vom găsi?

La fel. Destule. Cam tot ce a fost sonor & hyped prin (sau pe lângă) palmaresul marilor festivaluri n-a intrat aici. Fie că vă gândiți la Sirât sau la It Was Just an Accident, ori la Jarmusch, Trier & Lanthimos, anul ăsta nu s-a putut. Drept urmare, dacă în zona asta vă erau setate așteptările, regret să vă dezamăgesc, focusul pe Revelion și ne vedem la anul. Dar ar fi păcat, întrucât, chiar și așa decepționați, trag nădejde că tot veți găsi ceva în exercițiul de cartografiere a unui cinema care îndrăznește să fie vulnerabil, bizar și, mai presus de toate, personal.

Am gândit această listă ca o antologie a marginilor care devin (doar aici, desigur-ish) centru. De la suprarealismul hipnotic al lui Jérémy Clapin la austeritatea lipsită de emfază a lui Roberto Minervini, selecția de față explorează un spectru cinematografic cu granița dintre realitate și halucinație constant negociată. Am pus filme care nu urmăresc cu tot dinadinsul o poveste, ci caută să instaleze o stare. 

Perspectiva integrativă pe care o încerc este aceea că viitorul cinema-ului nu stă în tehnologie, ci mai departe în limbaj. De aceea, în vârful piramidei nu tronează un film ce funcționează deopotrivă ca decodor al absurdului și al melancoliei. Este o listă pentru cei care privesc ecranul nu ca pe o fereastră spre lume (deși nu e nimic rău în asta), ci ca pe o oglindă în care lumea se descompune și se recompune în forme neașteptate (dar asta mi se pare mult mai ofertantă). As spectatorship.

Mențiuni mai mult decât speciale 

(singurele și singurii, linkurile își fac singure treaba, nu mai e nimic de adăugat):

Ntare Guma Mbaho Mwine (as Freddy Fasano in Smoke - S1) 

& 

Tramell Tillman (as Seth Milchick in Severance - S2)

And now (em)brace yourselves! Impactul (pentru cine a văzut filmul) survine încă din start.

25. El Jockey / Kill the Jockey (regia: Luis Ortega/2024)

My take: Explorare a identității ca formă de metamorfoză continuă, în care personajul central devine un punct de coliziune între fatalism (predestinare) și încercarea de eliberare prin (reducere la) absurd.

24. Mamlaket al-qasab/The President’s Cake (regia: Hasan Hadi/2025)

De Sica meets Kiarostami în se poate numi primul lungmetraj din istoria contemporană a Irakului. Sunt atât de multe filme făcute din pasiune, imperfecte și emoționante prin chiar imperfecțiunile lor, așa cum e și acesta, încât a ne pierde vremea cu tot soiul de dramolete intelectuale în care ștanța este abil mascată devine aproape un sacrilegiu. Vă recomand să-l priviți, în caz că vă cade sub ochi, cu funcția eu la 12 ani activată.

23. Håndtering av udøde/Handling the Undead (regia: Thea Hvistendahl/2024)

O abordare sobră și rece a doliului (material-sursă este romanul lui John Ajvide Lindqvist), care se folosește de un gen (horror) strict ca pretext pentru a sonda realist comportamentul de tip don't let go. Renate Reinsve mi s-a părut aici mai sigură pe mijloacele decât în tearjerkerul pentru oameni culți intitulat Sentimental Value (chiar dacă are unele momente de cinema memorabil).

Reiau (parțial/pe scurt) ce am scris la momentul vizionării:

Handling the Undead (un titlu bine găsit în engleză) oferă niște răspunsuri fără a le absolutiza. Suntem de acord sau nu cu ele, e doar o chestiune de alegere. Așa cum și personajele aleg să trateze relația lor post-umană,, cred că i-aș putea spune așa, cu decedații.  

Un pic mai de-parte, la esență, filmul vorbește într-o formulă genre blender despre relația - totalmente prost gospodărită - pe care societatea occidentală (și nu numai) o are cu moartea de vreo 20-30 de ani încoace. Sau cu dorința de a trăi la nesfârșit. Mi se pare că profunzimea de câmp a oglinzii ce ne este pusă în față este punctul-forte. Ce vrem, de fapt? Și mai ales de ce într-o situație cu o singură ieșire by default.

22. Pendant ce temps sur Terre/Meanwhile on Earth (regia: Jérémy Clapin/2024)

Înrudit tematic și conceptual cu lungmetrajul precedent, diferența specifică este aceea că genul deconstruit este SF-ul. Și-n acest caz avem tot o meditație despre absență și despre efortul de a umple golurile lăsate de cei dispăruți, doar că tonul și tonurile (cromatice) au altă textură. 

21. Dala qasqiri/Steppenwolf (regia.: Adilkhan Yerzhanov/2024)

Brutalitate stilizată în peisajul necruțător al stepei kazahe; dublată de un nihilism estetic în care violența rămâne singura monedă de schimb. Este un clip pe YouTube, nu am răbdare să-l caut acum, în care puzderia de referințe cinematografice (ex)puse în film de Yerzhanov este minuțios repertoriată. Dacă aveți vreme, căutați-l, e fun.

20. Campo di battaglia (regia: Gianni Amelio/2024)

Disecția unui război văzut prin lentila eticii medicale, în care corpurile, sărmanele corpuri, vorba cuiva, ajung câmp de luptă etică între datoria politică și compasiunea umană. Alessandro Borghi strălucește în fiecare cadru, chiar și-n cele mai reci.

19. Sept promenades avec Mark Brown (regia: Vincent Barré & Pierre Creton/2024)

Experiență contemplativă la granița dintre documentar și reverie botanică - dialog senzorial despre natură, timp și arta de a observa, într-un ritm ce dă reject urgențelor moderne.

18. Los hiperbóreos/The Hyperboreans (regia: Joaquín Cociña & Cristóbal León/2024)

Arthouse psihedelic, hibrid între teatru, film și animație care chestionează mitologiile personale și politice printr-o estetică a bricolajului vizual. Cea mai trippy experiență cinefilă a anului pentru mine.

17. 2000 Meters to Andriivka (regia: Mstyslav Chernov/2025)

Dacă în Mariupol... Chernov filma asediul din interior, în noua sa producție el documentează radiografia unei recuperări din teren. Filmul este mai mult decât o cronică de război trasă preponderent în pov a celor doi kilometri de pământ ars care separau liniile ucrainene de satul Andriivka, este un studiu microscopic în mijlocul unui haos macroscopic. 

16. L'accident de piano (regia: Quentin Dupieux/2025)

În penultimul său film (Daaaaaali!), Dupieux recrea un tablou faimos implicând un pian. Acum, pianul primește și mai mult screening time, devine personaj cu acte în regulă. Geniul său de a extrage și izola sublimul dintr-un ocean de banalitate, vizibil și în acest context, îi propulsează opera, în ansamblu, în  portdrapel al suprarealismului de buzunar, segment pe care Dupieux nu are rival. 

P.S.: În lungmetrajul de față, centrat pe a face un mișto rupător la adresa influencing-ului, pianul apare din primul cadru, cioară care se izbește de parbriz reînvie din nămeții în care fusese îngropată, iar titlul filmului apare pe ecran la minutul 54:57 și apoi, ca să fim siguri că nu-l ratăm, pe genericul de final :D Film de Dupieux, ce vreți!

15. Mirrors No. 3 (regia: Christian Petzold/2025)

O reflecție fragmentată despre identitate, un joc de lumini și umbre în care privirea spectatorului devine parte din mecanismul de reconstrucție a realității. Se poate spune că e inegal, că are pasaje ca să fie, că se mai puteau finisa detalii... De acord! Cu toate acestea, nu-mi pot refuza delectarea prilejuită de prezența Paulei Beer în mai toate secvențele.

14.  Gouzhen/Black Dog (regia: Guan Hu/2024)

Cel mai deleuzian film de pe această pagină. De departe. În dispozitivul narativ imaginat de Guan Hu, fostul pușcăriaș Peng parcurge un traseu la capătul căruia îl așteaptă o devenire-câine ce nu ține de imitație. Este mai curând o întâlnire interregnuri, o scurtcircuitare (ce altceva ar putea fi mușcătura câinelui?), o captare de cod în urma căreia om și câine, câine și om se deteritorializează izomorf. Cam atât cu partea de interpretare, pentru poezie (post-punk) am un singur îndemn: watch this movie!

13. Miocardio (regia: José Manuel Carrasco/2024)

My take: narațiune filmică semănând cu întâlnirea între un verb la infinitiv și unul la condițional optativ. Între ele, o infinitate de posibilități. Sau de linii de devenire (ca să rămân în perimetrul deleuzian). Ce (nu) alegi?

12. The Visitor (regia: Vytautas Katkus/2025)

Incursiune în sentimentul de a fi „străin” în propria viață, un character study minimalist despre alienare venit dintr-un spațiu creativ mai puțin prizat: Lituania.

11. Mr. Scorsese (regia: Rebecca Miller/2025) & Cover-Up (regia: Michael Oberhaus & Laura Poitras/2025)

Dacă Seymour Hersh (jurnalist de investigație) este agentul de real care aduce pe prima pagină lucruri (abominabile, de regulă) din spatele ușilor închise, Scorsese este agentul de mediere care ne forțează să simțim unele dintre acele realități (gândiți-vă la The Wolf of Wall Street sau Casino, de exemplu) Amândoi sunt „detectivi” ai condiției umane iar ce-i mână mereu în luptă este sensul pildei din screenshot (preluat din documentarul-biografie dedicat lui Marty).

10. Little, Big, and Far (regia: Jem Cohen/2024)

Cinema observațional poetiza(n)t, meditație asupra perspectivei și a locului nostru în univers, developat prin focusul pe detalii aparent insignifiante. Într-o lume saturată de zgomot, Cohen insistă să filmeze liniștea. Sună a caption de coperta a patra, deși nu e, căci el oricum cam asta face în general. Ultima oară l-am avut într-o listă de final de an cu Museum Hours (2013). Revine acum cu un film despre distanțe (între oameni, de la Pământ la Lună, vorba lui Jules Verne, între universuri etc.) și prin device-ul metanarativ folosit te face să te simți mai aproape de tine însuți. Nu mai spun că mi-a readus aminte de un truism ajuns raritate: nu e nevoie de efecte speciale pentru a vedea universul, e nevoie doar de răbdare și de o lentilă întoarsă spre interior.

9. Sovereign (regia: Christian Swegal/2025)

Nu doar crunt subestimat, ci scos din circuit fără prea multe menajamente, nu este limpede din ce motive. S-a spus că producătorii s-au temut să nu-i provoace pe cei descriși în acest film, suveraniștii americani. Rău au făcut, Sovereign merită toată expunerea de care ar fi trebuit să beneficieze.

8. 风流一代/Feng liu yi dai/Caught by the Tides (regia: Jia Zhang-ke/2024)

Undeva, pe la început, camera zăbovește asupra unor cetățeni blocați în timp, comuniști de modă veche nostalgizând după Mao. Am găsit un documentar care merge și mai în adâncime, se ocupă doar de ei și de modul în care îi păstrează amintirea fostului lider chinez: de la afișe propagandistice imense la tot soiul de nimicuri. Am regăsit acolo același zeitgeist capturat și de călătoria lui Jia Zhang-ke prin China contemporană (și selectiv prin filmografia proprie): istoria mare se scurge prin gesturile mici ale unor oameni prinși în fluxul inexorabil al schimbării.

7. I Dannati/The Damned (regia: Roberto Minervini/2024)

6. Dry Leaf (regia: Aleksandre Koberidze/2025)

Încă un film în familie (fratele compozitor, tatăl actor) pentru georgianul Koberidze, încă un film tras cu deja obiectul de cult Sony Ericsson W595, telefon mobil cu o cameră a cărei rezoluție te bagă în ședință. Imaginea low-res devine un manifest contra perfecțiunii digitale, transformând hazardul și faptul divers, prin pixelare organică, într-o acuarelă nostalgică (nu d-aia păstoasă, e clar, sper) cu alură de experiment extrem, adică bruscare de limbaj. Lui Godard sigur i-ar fi plăcut.

5. The Outrun (regia: Nora Fingscheidt/2024)

Cronica unei lupte îndârjite pentru recuperarea sinelui, consumată în peisajul sălbatic și dezolant de rece al insulelor Orkney. La fel ca-n Limbo (altă incursiune într-un areal scoțian izolat), spațiul se transformă în personaj în procesul lent de expiere a demonilor interiori.

4. Sotto le nuvole (regia: Gianfranco Rosi/2025)

Descindere într-un furnicar, Napoli, aflat sub o permanentă amenințare: Vezuviul. Probabil ați remarcat că personajele din filmele lui Rosi nu vorbesc spre cameră, ele dialoghează sau țin un monolog, uneori doar sunt acolo, corp(us)uri minuscule într-un angrenaj ce prinde sens prin mijloacele clasice ale cinema-ului: filmare & montaj. În general, documentarele sale sunt plasate in media res și gândite ca spațiu discursiv în care artificiile-și găsesc mai greu loc. Direct și onest, cu el însuși în primul rând, Sotto le nuvole mi se pare că vine foarte aproape de ideea de cinema, într-o perioadă grevată de producții festivaliere pletoric-mediocre (dar promovate ca și când ar fi cel puțin Citizen Kane).

3. Bird (regia: Andrea Arnold/2024)

2. The Mastermind (regia: Kelly Reichardt/2025)

Fiecare cadru este o lecție de economie a mijloacelor de expresie, nimic nou și totuși deosebit. Poartă o semnătură inimitabilă: Kelly Reichardt.

1. آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language (regia: Matthew Rankin/2024)

O instanțiere a absurdului aleatoriu și a melancoliei geometrice; un film care inventează un spațiu cultural nou pentru a vorbi despre singurătate și conexiune.

Închidem cum am început. Curcanul ăsta este o prezență de care nu poți face abstracție în lumea redesenată de Rankin.

În loc de postfață (care ține loc de prefață dincolo):

„The end of a critic’s, or a moviegoer’s, list is where the oddball magic really happens. The movies here are the stragglers, the drifters, the hobos that not all of society loves. These are movies that may have been kicked off the list, put back on and kicked off again - they don’t ask for easy membership in any club. These are movies that may have reached us in ways we can’t quite parse, even after we’ve spent hours or days thinking and/or writing about them. If all top-10 lists are subjective (and all are, no matter how pompous some critics may be in presenting their choices), the tail end of the average list is truly the untamed wilderness, the place for inexplicable passions, for wooliness, for massive quantities of «What the f-itude?»” (Stephanie Zacharek)

Nu dați năvală. Nu încă!

Undeva între 29 și 31 decembrie curent, aici, chiar în acest spațiu, voi publica o listă cu filmele ce-mi rămân din anii ăștia doi ('24 și '25), comasați, pentru că atât merită. Da, este produsul numit de mine crème de la crème și care suscită un deosebit interes din partea voastră (e problema voastră, babes, nu a mea).

Filmul din cap(ăt) de listă, căci vom începe de la 25, chit că pe pagina de fb am avansat o sumă mai mică, este acolo încă de anul trecut, nimic nu-l mai poate smulge. Se mai joacă niște meciuri pentru pozițiile fruntașe, dar nu se dau bătălii, nici una după alta, nici altfel, nicicum, propriu-zis. 

Așadar, dragi tovarăși & pretini, pentru mine nu mai e nicio surpriză în anul ăsta, în materie de filme. Surpriza este că voi duce la bun sfârșit proiectul ăsta, după un an de pauză, recuperat(ă) în cele din urmă. Ar fi fost totuși păcat să nu marchez niște titluri pe care, apoi, unii dintre voi le vor considera demne de a vă răpi niște ore din viață (thanks in advance!). 

See you around! Când o fi.